Intrebarea de mai sus mi-o adresez des, desi de ani buni imi spun ca minciuna nu ajuta pe nimeni si mai ales nu pe mine, cea care o initiez. Asa ca am ales varianta adevarului de cele mai multe ori. Varianta aceasta este incomoda, creeaza probleme, invidii, comentarii si uneori ajuta, dar nu atunci cand este oferita. Nu e deloc simplu sa spui adevarul, mai ales cand nu cunosti  persoanele sau legaturile intre persoane sau nu poti sa dai dovada de diplomatie sau de bun simt sau prin felul tau de a fi, arati pe chip ceea ce gandesti.  In acest mod oamenii de langa tine dispar incet, incet si cu putin noroc raman doar acei care iti ofera si le oferi realitatea gandurilor lor.

Mi-a placut sa cred ca am adunat si ca au ramas alaturi de mine oameni de calitate, frumosi si sinceri, in marea lor majoritate, insa realitatea te izbeste mereu cand nu esti pregatit, cand lasi garda jos.

Satula de adunat in sacul amintirilor oameni ce nu merita mentionati, acum ceva timp am spus stop, gata, nu mai caut pe nimeni(ca partener) dupa sufletul meu, daca e sa apara bine, daca nu,  aleg sa  fiu singura,  pot alege ceva  fara complicatii sentimentale, fiind sigura ca si persoana isi doreste acelasi lucru sau nu mai aleg nimic pana nu gasesc un om care imi ofere ce am eu nevoie.

Zis si facut.  Am pus stop, mi-am vazut de munca, de viata  de zi cu zi, fara sa imi fac planuri si hop a aparut o sclipire. In lumina sclipirii, am zarit un om drept, cu trecut tumultos(povestirile proprii) dar hotarat si drept(e dinadins repetitia). Parea brutal de sincer, aspru cu sine, totusi cu bun simt si simt al dreptatii fata de oamenii mai necajiti, mereu ajuta pe unul sau altul.

Omul asta mi-a oferit verbal tot ce aveam eu in gand si ce imi doream ;a acel moment, desi nu i-am spus .

Am ramas impreuna si am hotarat de comun acord sa cladim ceva, ceva al nostru, vorbeam de viitor, de cum sa ne imbunatatim pe sine, sa citim, sa invatam, sa devenim mai buni din punct de vedere profesional, ca sa vina si momentul in care sa ne bucuram de munca noastra prin ceva concret, bunuri personale, gen casa.

Existau si fisuri in relatie, dar lucram la reparatii, mai lipeam, ne mai ridicam, mai un compromis, mai lasam ba eu, ba el. Au fost si momente cand mi-am pus intrebarea ce caut eu in aceasta relatie, e timpul sa ies, ca poate nu e locul meu aici, dar am mai asteptat, ca poate gresesc, ca poate instinctul e gresit.  Apoi am ajuns la punctul la care nu am putut sa mai renunt, ceva se intamplase si trebuia sa reanalizam situatia, impreuna.

Din nou aparent el participa activ la relatie, parea ca isi doreste ca impreuna sa ajungem undeva, sa cladim.

Pana cand, a inceput sa fabuleze mult, dar mult, imi era mie rusine sa mai aduc argumente, era clar ca minte dar nu intelegeam de ce . Am pus totul pe seama stresului la munca, insa mai apoi am realizat ca el minte de mult mai multa vreme, cumva si-a cladit planului, minciuna cu minciuna, ca sa se sedimenteze informatia si intr-un final a plecat de langa mine tot prin minciuna.

Si in ziua de azi, traieste intr-o lume doar a lui, eu nu mai exist in ea, sincer nici nu imi mai doresc. Era deajuns doar sa spuna adevarul, sa spuna stop, am gasit alt loc de joaca, nu imi mai place aici, insa nu, a trebuit un plan pentru a iesi din relatie, minciuni pe care si el a ajuns sa le creada. Ciudat este ca inauntrul meu stiam ca nu e in regula, chiar i-am spus in repetate randuri, daca nu ne mai sincronizam, te rog spune-mi, e mai simplu pentru ambele parti. Da doare, dar durerea trece si accepti adevarul mult mai repede.

De ce scriu cele de mai sus, plus multe alte ganduri care nu imi vin acum in minte sa le astern?

Ptr ca el, m-a contactat dupa aproape un an, sub un alt nume, un alias. Si m-a scarbit ingrozitor. Viata lui e o minciuna.

Nu stiu ce doare mai mult, faptul ca am fost mintita sau faptul ca nu mi-am dat seama in timp util si nu l-am confruntat.

Scriu  asta ca sa ramana aici, ca sa mai eliberez din furie si alte sentimente, nu astept, nu caut, nu sper.